Etichete

, , ,

a

„Dar ce vei fi crezand matale, ca o mancat iarna lupchii?” Rasul sanatos al omului de langa mine ma molipseste si nu mai simt atat de puternic gerul care-mi musca obrajii cu perfidie. Sunt pe una dintre „baltile” care insotesc cursul Dunarii. „Ce-a mai ramas din baltile de odinioara!”, imi spune interlocutorul meu, un barbat zdravan, care se incumeta sa infrunte vremea cainoasa a primelor zile – calendaristice – de primavara.

Sa aiba vreo 70 de ani, batuti pe muchie. Il cheama Victor Kapusta. Il banuiesc sa fie lipovean, mai ales dupa ce-l ascult vorbind lipoveneste cu Petea Ivanov, camaradul lui „de arme”. Dar neaga iute: „Nu mi-s lipovan, sunt polac (polonez – n.n.), la a doua generatie aici. Dar stiu vorbi romaneste, rusaste, ucraineste, bulgareste. Eu zic ca e bine omul sa stie cat mai multe limbi sa vorbeasca”. „Si pe-a pestilor!” Rade iar, si-mi aduc aminte de ce sunt acolo, pe gheata, in bataia vantului. E ultimul pescuit la copca. „Inainte vreme, era Dunarea plina de balti. Erau plamanii Dunarii. Si primavara, cand se schimba vremea, dinspre apa incepea sa bata Baltaretul. Si ducea mirosurile pamantului reavan pana departe, la munte” Ghicesc in vorba lui nostalgia dupa timpurile cand „baltile erau mai multe si pestele mai usor de prins”.

E ceva lume pe balta, putini insa vin sa isi faca provizii. „Vine sa se hodineasca lumea, nu ca sa duca acasa cu sacul.” Nenea Victor a fost mecanic. Acu e la pensie. Pensie nici mare, nici mica, destul cat sa poata veni aici sambata, ori duminica, la o saptamana ori doua, cand e gheata groasa”. Acum, gheata sa tot aiba grosimea de 10 cm, prin unele parti ajunge si la 20. Intreb cum se face copca si imi arata un burghiu special. „Cu el facem gaurile aistea, iaca, aici putem sa masuram gheata” – baga mana in copca, pana la incheietura. Cand o scoate, e rosie si degetele se strang ca de degeratura. Sufla in pumni, sa se incalzeasca.
Imi arata si celelalte unelte. Undita de doua lungimi de palma, cutia cu nimfe artificiale si pe cea cu „viermi” (adevarati). Cei cativa pesti prinsi, de dimineata: „Platica, rosioara, obleti, carasei, de-aistea prindem aici. Al’data prindeam si stiuci si crapi din cei mari.” Il intreb daca pestele prins asa, la copca, are alt gust decat cel prins vara? „Da,apoi, ce gust sa aiba? Tot acela. Mai bine intreaba-ma cum il gatesc”; pestele mititel, cum ii aista, il gatesc in doua feluri. Un fel: il curat si-l inabus cu ceapa. Al doilea fel: il fac prajit, cu faina de porumb. Curat pestele, il sarez putin, il dau prin faina si il prajesc pe-o parte si pe alta. Faram niste usturoi si-l prajesc in putin ulei si-n unsoarea aia in care s-o prajit usturoiul, mai pun putin pestele s-adaug un paharut de apa, sa se opareasca. Asa, nu-i mare hatrie sa-l pregatesti. Sa fie el, pestele, mare ori mic, si dac-a fi, e numai bine.”

Simt ca nu e asta tot secretul. Ma straduiesc sa aflu alta reteta, „adivarata” si efortul imi e rasplatit. „Sa-ti zic cum se face crapul umplut. Il tai la cap, uite-aici” – si cu degetul imi arata la beregata – „si starui sa scoti din el tot dinauntru, pana-ti mai ramane numai capul si pielea. Pe unde-s aripile mai mari, tai cu cutitul mai adanc, sa se scoata carnea, dar sa nu rupi pielea. Pe urma, cureti carnea de mate, o speli, o dai prin masina de tocat. Adaugi ceapa, tocata si inabusita. Pui si o bucatica de paine – numai miezul – inmuiata in lapte. Adaugi un ou sau doua, amesteci si umpli pestele. Dar sa nu fie mai mare de doua kile, doua kile jumate. Umpli pestele si il cosi, ori il prinzi cu scobitori, pe taietura. Pui in tava foita de argint” – „de aluminiu”, il corectez eu, in gand – „pui pestele si adaugi apa, numai cat sa nu fie pestele de tot acoperit. Il pui la foc si il lasi sa fiarba inabusit. Si gata.”
Urc in masina si cum ajung la Bucuresti, caut o pescarie, sa fac pestele asa cum m-a invatat nenea Victor.

„Balta ingheata toamna dinspre mal si primavara tot dinspre mal se dezgheata. Dar apa-i apa si gheata-i gheata. Cu apa si cu focul nu-i de suguit”
Victor Kapusta
pescar

POVESTI IN UNDITA

Daca vrei sa pescuiesti la copca, nu uita sa iei cu tine si un „incalzitor”: o sticla de votca ori mai bine o tuica de prune, „doi ochi albastri”, cum i se spunea odata. Peste o sa prinzi ori nu… Dar daca ai o sticla de tarie, s-o imparti cu prietenii, sigur vei ramane cu amintirea unei zile pline de povesti pescaresti.
„Intr-un an, am venit pe balta, la copca. Am spart gheata, am pus in carlig un viermisor si am asteptat. Nu degeaba, ca am prins o fata, nici cat degetul mare. Am pus fata in carlig si am tras cu ea un oblete. Am pus si oblete in carlig si ce ziceti ca s-a prins in undita: o frumusete de crapcean. L-am lasat in carlig si m-am pus din nou pe asteptat… Si numai ce-am prins o stiuca de vreo doispce kile, de-am mancat o saptamana din ea!”
„Ne-am dus cand se desprimavara pe canalul Dunarii. Eu n-am avut curaj sa intru pe gheata, nici alti trei prietenari de-ai mei. Gheata incepuse a se inmuia si facea valuri, daca mergeai prea repede pe ea. Nici n-am incercat sa dau prima copca. Numai unul s-a dus si a prins vreo cativa salai si de doua-trei kile unul. Noi, ceilalti, am ramas pe mal si am mancat ce ne-am adus de-acasa si-am povestit intamplari de peste vara.”

„In februarie, pe lacul Branesti. Gheata era groasa, noi bucurosi. Cand gheata e groasa, pestele trage mai repede la copca. Are nevoie de oxigen si de mancare. Dar vezi ca-n ziua aceea apetitul lor era scazut. Am prins babusti, ghiborti si cativa bibanasi, abia cat sa incropesti o ciorba. S-a pornit apoi lapovita si ne-a murat bine. Ca sa nu ne facem de ras la neveste, am cumparat din piata, de la Obor, ce n-am prins pe balta. Numai stiuci si salai falnici, sa ne stie de pescari talentati si cu noroc.”
„Tare bine-ar fi sa avem un ocean, ceva, pe-acilea. Am auzit ca in Alaska se prind „la copca” pesti de la 60 de kile in sus si drept momeala se foloseste capul de somon. Cel mai mare peste de care s-a auzit sa fi fost prins asa avea vreo 500 de kile.”

Anunțuri