Etichete

, , , , , ,

Construit pentru a cutreiera zarile, vagonul de la Stoianovka si-a schimbat cursul si calatoreste spre Cer, ducand rugaciunile credinciosilor

Stoianovka: un sat basarabean pe malul Prutului, aproape de Cahul, unde traiesc majoritar bulgari. La suprafata – nimic deosebit pentru o localitate trecuta prin malaxorul epocii cu stea (rosie) in frunte. In adancime insa istoria tresare ca un muschi dezvelit. La Stoianovka au murit, in prima ofensiva romana pe frontul de Est (va mai amintiti: „Ostasi, va ordon treceti Prutul!”?) aproape 12.000 de militari.

Inmormantati in graba (era iulie), au fost cinstiti asa cum se cuvine pana in 1944, cand sovieticii au ras cu buldozerele Cimitirul ostasului roman, considerat fascist. Deasupra, au ridicat grajduri. Localnicii spun ca, prin 1965, animalele incepusera sa moara, iar ferma a fost inchisa definitiv. In 1999, cand am fost prima data la Stoianovka, sub dealul inverzit se mai gaseau, la radacina ierbii, oseminte si materiale militare ale ostasilor fara odihna. Cinci ani mai tarziu, pe locul acela, am intalnit doi calugari din Romania, care puneau piatra pe piatra ca sa intemeieze o manastire.

BISERICI PE ROATE. Dupa desfiintarea bisericilor si manastirilor din Basarabia, in 1959, pe o raza de 30 km de Stoianovka nu s-a putut oficia o liturghie. Dupa ce, in 1995, statul roman a marcat fostul cimitir cu o cruce, proiectand realizarea unui monument si al unui panteon al martirilor, Mitropolia Basarabiei (supusa, canonic, Patriarhiei Romane) a dat crestinilor, care si uitasera cum arata o biserica pe dinauntru, un vagon de cale ferata si l-a trimis pe parintele Vasile Burduja sa slujeasca. E posbil ca vagonul sa fi dus , in anii 40 , militari romani in si din Basarabia. Mai tarziu, s-a gasit o casa cu cerdac pentru biserica, iar vagonul sfintit, lung de 18 metri, a plecat pe deal, la Stoianovka, sa fie adapost pentru calugarii-intemeietori.

NIFON SI CASSIAN. Pe calugari ii cheama Nifon si Cassian. Ei traiesc de aproape un an in vagonul de cale ferata pe care, contrazicand imaginea trenului in miscare, l-au eternizat prin rugaciuni. Au venit de la Manastirea Neamt, cu binecuvantarea staretului Benedic si n-au de gand sa se intoarca pana cand nu-si termina treaba. In vagon e aproape cald. Doar noaptea, spun ei, prin sparturi, vantul suiera siberian si-atunci se scoala si se roaga pana cand le obosesc bratele si ochii. Monahul Nifon are un pat de fier, iar Cassian doarme intr-un sicriu. Asa, spune el, ma voi gandi mereu la militarii romani ale caror oase zac pe dealul de la Stoianovka!

MANCAREA. Cum traiesc? Cei doi spun ca se descurca cum pot. Din satele invecinate, oamenii le aduc de mancare din putinul lor. Ce mananca? Paste fainoase, mai mult. „Cu altele, e mai greu, ca nu avem unde sa le tinem”, spune fratele Cassian. Nici apa nu e potabila, are gust de sulf. „Dar pentru Hristos – adauga el – toate sunt primite”. Ii intreb cum isi fac de mancare. Mancarea e simpla – mi se raspunde. Conteaza sa fie consistenta. De exemplu, in seara cand am ajuns la Stoianovka, facusera paste cu zahar. Dimineata – cartofi prajiti. Luni, miercuri si vineri-mananca fara ulei. Cand e munca mai multa la constuctia manastirii, mananca de doua ori pe zi: dimineata, la ora 5:00, si seara, la ora 11:00. In celelalte zile – marti, joi, sambata, duminica – pot gati cu ulei. La propunerea parintelui Nifon, in vagonetul de cale ferata nu se consuma lapte si carne niciodata. Monahii de la Stoianovka isi fac unul altuia de mancare. Mai mult insa gateste cel tanar, Cassian. El are grija sa nu-i dea batranului mancare piperata si nici peste.

POSTUL. „Mancarea e o mangaiere a trupului”. De fapt, batranul calugar nu mananca aproape deloc. Probabil ca practica un fel de isihasm cu vechi si puternice radacini in ortodoxia romaneasca. Mancarea e insa de la Dumnezeu. Nu peste masura, ci doar pentru nevoile stricte ale trupului. „Pentru noi, aicea, in frigul acesta, mancarea vine ca o mangaiere a trupului”. Aceste cuvinte ale monahului Cassian m-au facut sa ridic ochii spre el cu atentie: aveam in fata un baietan de prin partile Vanatorilor, dat de copil la manastire. Acum, la 24 de ani, Cassian se-ntreaba cum de-a ajuns tocmai aici, la Stoianovka, printre bulgari, rusi si moldoveni, pe care trebuie sa-i invete sa mearga la biserica¦ Si de aceea, la miezul noptii, cand rugaciunea este cea mai puternica, cere iertare lui Dumnezeu pentru sine si pentru toti acesti atei care nu stiu sa se odihneasca duminica si nu s-au spovedit in viata lor.

DOR DE CASA. „Am stat trei ani la Schitul Icoana Veche din Romania si, uneori, mi-e dor de sfaturile parintilor mei duhovnicesti de-acolo, de linistea din jurul bisericii¦ Aici e cam pustiu” Parintele Cassian scoate o foaie de hartie dintr-un caiet de matematica si, cu litere rotunde, ne scrie reteta pastelor sale de post. Il intreb ce sa transmit celor care vor citi despre manastirea din vagon de la Stoianovka si-mi raspunde simplu si cu blandete: „O bucurie sufleteasca pe care, sincer, de foarte multe ori am trait-o aici”¦
„Pentru ca la Cania crestinii uitasera cum arata o biserica pe dinauntru si cum e sa te apropii de Dumnezeu, inchinandu-te la icoanele sfinte, Mitropolia Basarabiei le-a dat mai demult un vagon de cale ferata, sa le fie loc de inchinaciune”
„Mai tarziu, s-a gasit o casa cu cerdac pentru biserica satului, iar vagonul sfintit, lung de 18 metri, s-a mutat 6 kilometri mai in sus, pe deal, la Stoianovka. Si aici am venit noi, tocmai de la Neamt, sa implinim voia Domnului si sa ridicam manastirea”
Monahul Cassian

PASTE GATITE IN TREN

Nu se stie de unde, calugarii de pe dealul de la Stoianovka au facut rost de un aragaz vechi si de o butelie. Acum, ei pot gati mai usor mancarea lor preferata – sau mancarea de fiecare zi, putem spune prea bine si asa – o reteta foarte simpla: paste cu zahar. Pentru doua persoane, ei folosesc un pachet de macaroane, taietei, spaghete sau orice alt fel de paste au la indemana. 500 grame. Atat le ajunge pentru o zi. Pun apa la fiert si dupa cateva minute adauga pastele. Mancarea e gata in alte zece minute. Calugarii rastoarna pastele intr-o farfurie mare si presara zahar deasupra. Urmeaza o rugaciune de binecuvantare a mesei si semnul crucii.

ISIHASMUL
Disputa teologica cea mai insemnata in Rasarit, in secolul al XIV-lea, a fost disputa isihasta, numita si palamita, dupa numele Sf. Grigorie Palama. Practica isihasta se realiza astfel: calugarii se retrageau in locuri singuratice si prin concentrarea gandului la rugaciune se ridicau mai presus de simturi si de tot ceea ce ii inconjura, pentru ca, prin contemplare continua, sa vada lumina dumnezeiasca cea necreata, pe care au vazut-o Sfintii Apostoli Petru, Iacob si Ioan la schimbarea la fata pe Muntele Tabor, spre a realiza astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Lumina aceasta nu e fizica, ci dumnezeiasca. Isihastii rosteau continuu aceasta scurta rugaciune: Doamne Isuse Hristoase, miluieste-ma! Doctrina isihasta a fost sustinuta de Sfantul Grigorie Palama, retras intre 1318 si 1326 la Muntele Athos. El ne invata ca nu este imposibil a vedea lumina Dumnezeirii, necreata si incoruptibila.

(2005)

Anunțuri