Etichete

, , , ,

Ion_Fintesteanu In 1989, maestrul Ion Fintesteanu se petrecuse dintre noi de vreo cinci ani, dar amintirea lui era inca vie pentru „camarazii” de pe scena si din film, ca si pentru public. Daca ar fi fost sa mai traiasca, in martie 1989 ar fi implinit 90 de ani…

Asa, ni-l aminteam in rolul lui Tache Farfuridi (demagogul, partenerul lui Iordache Branzovenescu, interpretat de Grigore Vasiliu-Birlic) din „O scrisoare pierduta” (filmul din 1953) si recapitulam cu diferite prilejuri cei aproape 70 de ani de scena, ca si cei 48 de ani de film (intre 1923, cand juca in „Tigancusa de la iatac”, si 1971, cand il interpreta pe maestrul Vasilesco in „B.D. la munte si la mare”).

Putini dintre noi stiam insa ca ilustrul actor fusese si un pescar inrait… sau pasionat. Totuna. Cititorii almanahului „Vanatorul si pescarul sportiv” din 1989 au aflat-o dintr-o pagina de amintiri semnata de actorul Aurel Codreanu si intitulata chiar asa: „O intamplare cu Ion Fintesteanu”. Povestea e simpla. Cei doi slujitori ai Thaliei sunt invitati intr-o zi sa mearga la pescuit, undeva, pe unul dintre lacurile din jurul Capitalei. „Dimineata ne instalam optimisti pe malul apei. Numai ca ce sa vezi? Trece un ceas, mai trec altele si amandoi facem o captura grozava, buna de anecdotele pescaresti: trei baboi si cativa obleti! Se apropia pranzul cand ne da binete un cetatean: «Pana sa traga balenele la momeala, nu v-ar strica niste cafea, ca tigari vad ca aveti»” Aici intra in scena „cetateanul”, profesor de limba si literatura romana in satul de pe malul lacului, mare fan (am zice astazi) al regretatului actor, care ne-a descretit fruntile, ani la randul, duminicile dupa-amiaza, in scenetele si cupletele de la Albumul duminical. Profesorul de romana, pasionat, se vede treaba, si de istorie (inca de „istoria lucrurilor marunte”), le propune celor doi actori sa bea cate o cafea Marghiloman, despre care umbla vorba ca politicianul Alexandru Marghiloman (fost prim-ministru al Romaniei in 1918) ar fi obisnuit sa o bea la partidele de vanatoare, pentru a-i tine mintea, ochiul si mana treji. „De ce nu ar merge o asemenea licoare si la pescuit?”, se intreaba catestrei. „Si bem noi cate o ceasca, mai bem cate una, ce-i drept, cafeaua avea o savoare aparte. (…) Ei, si dupa ce ne-am lungit la povesti de trecuse pranzul, dar pestii tot nu dadeau buzna peste unditele noastre, ne-am despartit cu promisiunea revederii…”, mai scrie Aurel Codreanu, fara a ne lamuri cum au reusit atat el, cat si maestrul Ion Fintesteanu sa rezolve permanenta problema a pescarilor: aceea de a-si convinge familiile cat de priceputi sunt si cat de simplu le e sa faca pestii sa se arunce singuri in undita. Probabil ca s-or fi gasit pe marginea lacului si pescari adevarati, care sa le vanda cativa pesti mari ori cateva kilograme de plevusca, sa nu plece acasa cu mana goala si cu sacul plin doar cu povesti. Sa ne amintim ca in anii ’80 pescariile vindeau in special peste de mare, congelat; pas de-ti mai convinge nevasta ca i-ai prins tu!

Acu’, ca am pomenit de cafeaua asta a lui Marghiloman – care, apropo, a intrat deja in vocabularul uzual inca dupa primul razboi mondial, cand la Capsa te puteai duce sa ceri: „un maghiloman” ori „doua marghilomanuri”, ba chiar si „o marghilomana” (pe ideea ca este o „ea”, adica „o cafea”) – sa vedem despre ce este vorba. Nu e altceva decat o cafea turceasca, fiarta, cu rom sau coniac. Cestile de cafea erau foarte mici, nu aveau toarta si erau cunoscute sub numele de „filigeana”. Cafeaua se fierbea in ibrice infierbantate in nisip incalzit cu carbuni. in filigeana, boierul Marghiloman adauga un strop de rom Jamaica sau de coniac foarte fin.

Fintesteanu, care a fost contemporan cu Marghiloman si frecventa restaurantele boemei bucurestene in perioada interbelica (tocmai anii cand se impunea si cafeaua cu nume de prim-ministru), trebuie sa fi apreciat licoarea. Se cuvine, dar, sa-i multumim lui Aurel Codreanu pentru aceasta restituire din 1989 a unei amintiri ce leaga un mare actor de un mare politician si om de spirit al veacului trecut.